Despre „tot”

M-aș întoarce în România pt că m-a învățat să iubesc…

…dar America mi-a oferit abilitatea de a sorta oamenii care nu meritau. 

Mi-a plăcut să iubesc de mică cu totul. Să dau din mine fiecare sentiment cu pasiune până la epuizare cu speranța că de partea cealaltă o persoană era pregătită să mă prindă, să mă reîncarce; o mamă, o bunică, o prietenă, un iubit. Mi s-a spus că felul meu de a iubi e intoxicant, intimidant, că intru în vene, c-aș cuceri ca o tornadă toată fibra unei persoane. Și nedumerită am încercat să înțeleg de ce trebuie sa ne mulțumim cu puținul, de ce ne e frică de sentimente atât de puternice, de ce nu vrem „tot” și tot timpul. De ce ne grăbim mereu, de ce avem impresia ca dragostea trebuie sa aibă o structură oarecare dictată de o societate căreia avem atât sa ii reproșăm. De ce ne mulțumim cu iluzii constante in loc de episoade intense și autentice? De ce acceptam nimicuri simple, de ce cădem in clișee atât de ușor?  O coincidență sau nu, am învățat să fiu eu, să iubesc așa, în România. 

America m-a transformat, in ochii celor de acasă, dintr-o persoana oarecare dintr-un oraș și mai oarecare intr-un personaj mitic, cu puteri necunoscute. Oameni care nu s-ar fi asociat vreodată cu mine se auto-defineau ca prieteni. Unii dintre ei au fost dezamăgiți de normalitatea mea. De faptul ca plâng si greșesc la fel ca muritorii. 

Distanța mi-a oferit timpul sa observ schimbări. Să citesc printre rândurile unei scrisori, să profit și sa ma las păcălită de opțiunile unor technologii in transformare. Am crezut ca pot iubi de departe, nu o dată, ci tot timpul. Am sperat mereu și eronat la momentul când puteam copleși din nou cu toată dăruința mea. 

Dragostea pentru antropologie am descoperit-o in America și ea m-a blestemat. Orice simpla interacțiune a devenit prilej de studiu și n-am știut sa ma opresc, sa mă protejez. Gândesc prea mult, cică! Îmi pasă prea tare, cică! Să mai las principiile, cică! 

Zâmbesc! Trist! Ce-aș fi fără principiile mele? O persoana oarecare. O femeie care râvnește la ce au alții pentru ca nu e in stare sa își clădească universul ei. As arunca păreri in vânt mascate printr-o prietenie sinceră și as profita ca nu beneficiez de „distanță”. Iar apoi m-as minuna de fericirea mea sub pilota mea de citate din alții; cei ținuți in spate de principii. Niște fraieri, nu? 

Așa că, continui să am „tot” pentru ca viața e prea scurta sa te mulțumești cu iluzii. Că totul ăla s-a născut din mine și nu poate lua aceeași formă in alta parte. Pentru ca i-am dat cum numai eu am știut și l-am modelat cu grija pana mi-a zis ca „am tot”. Deja i-ai cioplit cumplit din măreție… 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: